marți, 8 octombrie 2013

Doi ani

            Ii simteam capul aplecat dincolo de urechea mea, jos, in scobitura umarului. Isi indesa fruntea in puloverul meu cum fac cateii care cer iertare. Stii cum isi vara ei botul pe sub palma ta, ca sa-ti arate ca vor sa-i mangai ca atunci cand sunt cuminti si buni. Ca si cum mangaierea obtinuta prin cersetorie le-ar fi suficienta pentru a scapa de sentimentul apasator de vinovatie.
            Nu ma asteptam. Incercand sa-mi imaginez scena, vedeam pe ecranul pe care mintea mea obisnuieste sa proiecteze posibilele variante o Carmela surazatoare, bucuroasa ca poate detensiona macar putin intreaga situatie care dura deja de doi ani. Intalnirea din seara aceasta urma sa fie pentru toata lumea supapa necesara. Frustrarile se macinasera. Cauza lor nu disparuse, dar dupa doi ani de absenta unii din vietile celorlalti, ele nu mai pareau la fel de importante. Credeam ca va intra cu un zambet si cu ochii stralucitori, credeam ca va lega o conversatie neutra ca si cum nu sangerasem si unii si altii timp de doi ani de zile.
            Dar ea a executat pupatura de complezenta, dupa care capul ei s-a lasat pe umarul meu ca un lujer de floare inghetat care se apleaca spre pamant.
            Sosirea ei ma surprinsese la chiuveta, spaland ciupercile cumparate de Miriam. Mainile mele aveau o activitate, ceea ce m-a facut sa pot pastra usor controlul situatiei. Imprastiatele mele emotii s-au concentrat pe palariutele mici, moi, gelatinoase care-mi treceau printre degete. Spalam palariuta si o depuneam in vasul de langa mine. Luam alta ciuperca si o asezam sub jetul cu temperatura atent potrivita. In holul de la intrare le auzeam vorbind pe Bela – gazda, sarbatorita -  si pe nou sosita Carmela.
In socul celei dintai secunde de dupa ce a dat cu ochii de Carmela, Bela apucase sa inchida pe jumatate usa dintre sufrageria unde ne aflam cu totii si hol. Carmela radea. Rasul ei era albastru si violet. Bela vorbea cumva agitat, dar soptit si radea nervos. Rasul Belei era necajit. Emotiile Belei fusesera dintotdeauna mult mai imprastiate decat ale mele. Avea ceva din stilul chinuit al barbatilor de a-si manifesta emotiile. Ii era – ca si lor – frica de ele.
            Apoi, primele lamuriri odata incheiate intre ele, acolo in holul de la intrare, Carmela a aparut in pragul sufrageriei. Inainte de a apuca sa intorc capul de la chiuveta la ea, am stiut ca-mi cauta privirea ca astmaticul inhalatorul. Mi-a fost mila de ea. Mi-a fost rusine ca-mi este mila. M-am simtit rea in trecut, cand imi linsesem ranile cu atata tenace mandrie si tarie. Ceea ce te face diferit de ceilalti te indeparteaza de ei. Fusesem necrutatoare in hotararea mea de a nu ierta. Astazi ma simteam curata si singura.
            Timpul cicatrizase ranile mele, si m-am uitat in ochii ei cu un suras iertator si intelegator. Stiam ca mai mult decat aceasta indesare a capului in umarul meu nu va face niciodata. Iar ea stia la randul ca nici nu va fi nevoie sa faca mai mult, pentru ca intelegeam tot ce voia sa spuna. A intelege este un important pas inainte. Faptul ca mainile mele inca mai erau in chiuveta plina de apa si ciuperci m-a salvat de la gestul de a o imbratisa. Cu apa siroindu-mi printre degete, am ridicat numai umarul acoperindu-i urechea, ca si cum as fi spus: m-ai prins in mijlocul treburilor si uite, nu te pot inconjura cu bratele amandoua, dar fac ce pot in situatia data. Adevarul este ca – in situatia data – cam atat puteam sa fac, cu sau fara maini ocupate si ude. Totusi, gestul meu de a ridica umarul ca sa-i cuprind capul avea multa tandrete in el, o tandrete care ocolise constientul meu si se nascuse direct acolo, in scobitura umarului, o tandrete a umarului insusi pentru Carmela cea ratacitoare. Surprindeam parti ale trupului meu mai intelepte decat mine. Parti ale trupului meu care dovedeau o vointa a lor proprie. Undeva, adanc in minte, un gand al meu se bucura ca nu constientul este cel care poarta responsabilitatea acelei tandreti.    
            Carmela de dupa aceste cateva secunde era chiar si mai fericita decat Carmela care intrase in casa.
            A urmat Miriam. Ragazul pe care apropierea mea de Carmela i-l daduse ii fusese suficient ca sa-si disciplineze emotiile. Tipul de primire pentru Carmela fusese deja stabilit. Nu mai avea decat sa copieze cu mici adaugiri pupatura, zambetul, imbratisarea. Tonul era dat. Incadrarea in acest ton nu era incarcata cu o cantitate la fel de mare de responsabilitate. In spatele ei se aliniasera apoi toti ceilalti sositi pe parcursul zilei la aceasta aniversare a Belei. Strangerile in brate aveau – la ei – semnificatiile unor premii: pentru curajul de a veni, pentru puterea de a o face singura, pentru maturitatea de a face fata unei ore petrecute in aceeasi incapere cu mine si cu Miriam, pentru sinceritatea de a surade cald la vederea noastra. Numai premii. Toate pentru Carmela.    
            Am fost recunoscatoare apei care imi dadea inca de lucru la chiuveta. Mainile mele stergeau constiincios marginile de inox, bratul robinetului si intreg blatul pentru gatit. Aia mica, sora lui Miriam, mi se alaturase cu pasi felini in bucatarioara separata de sufragerie doar prin blatul inalt al barului. Evaluase rapid, cu priviri de pisica ai carei pui sunt amenintati, intreaga situatie iscata de intrarea Carmelei. Era cu ochii pe Miriam. Copii cu pruncia incercata dureros, amandoua isi purtau de grija una alteia cu indarjire, vazand uneori amenintari inchipuite in jur. Aia mica locuia in general sub aripa lui Miriam, scotand de acolo capul din cand in cand si emitand judecati scurte, drepte si crude cum numai copiii pot face. De data aceasta insa, Miriam era mai slaba, iar aia mica iesise toata de sub aripa calduroasa si se infoiase dintr-odata, in tacere.
            Se pare insa ca atat Miriam cat si Carmela iesisera bine la evaluarea ei, pentru ca aia mica isi coborase pleoapele peste privirile pana atunci scormonitoare si venise alaturi de mine in bucatarioara, cu pasi de pisica mica.
            In spatele nostru, glasurile celorlalti umpleau casa. Am schimbat o privire cu aia mica si m-am simtit bine – ca atunci cand parintii schimba intre ei o privire linistitoare peste harmalaia ridicata de ceata de copii prin toata casa. Terminasem treaba, dar ramasesem inca in picioare, plimbandu-mi privirile peste ei toti. Pozitia mea diferita – ei toti asezati pe canapea sau pe taburete iar eu in picioare, intre sufragerie si bucatarie – imi oferea sentimentul ca inca nu a inceput nimic. Ma simteam in siguranta in zona aceasta in care inca nu incepuse nimic. Imi era teama de inceputul unei impacari intre noi doua – Miriam si cu mine - si Carmela.
Obisnuiam sa las mintea sa deruleze singura, departe de atingerile dorintelor mele, ale razbunarilor care-si strigau drepturile sau ale viselor fara sanse de implinire, sa deruleze deci singura filmul unei situatii careia altfel nu-i puteam da de capat. Ma retrageam un pas in spate si ma uitam la filmul derulat de mintea mea lasata libera. Nu interveneam cu nimic. Adesea, situatiile acelea evoluau asa cum vazusem in film.
Filmul pe care mintea mea parea ca vrea sa-l deruleze de data aceasta nu-mi placea. Imi inchipuiam ca daca nu sunt atenta la el, il pot opri. Un film – ma gandeam – are nevoie de spectatori ca sa poata rula. Si atunci refuzam sa fiu spectatorul acestui film in care – iata – intram din nou cu tot sufletul, indelung carpit si dres cu greu in ultimii doi ani – ca sa il ofer spre rastignire la viitorul proces. Clipa de fata imi placea, dar nu credeam ca va duce spre ceva bun, asa ca ramaneam in picioare pe granita dintre sufragerie si bucatarie.
Bela implinea 40 de ani. Bela noastra mica si nebuna, Bela care la petreceri se invartea cu bratele desfacute larg catre lume si cu capul dat pe spate, Bela cu plete de Mowgli cu delicioase gesturi feminine – implinea 40 de ani. Varsta nu i se potrivea deloc dar, in loc de zambetul amuzat cu care traversasem la randul meu aceasta granita de foc, ea se lasase cu totul coplesita de eveniment, si incerca sa-i faca fata cum facea de fapt de 40 de ani: era pusa pe cearta, artagoasa si scotea sabia din nimic.
Aparitia Carmelei o clatinase serios. Nu luase in calcul nicio clipa ca vorbele noastre aruncate mai mult in vant, in timpul zilei, ar avea vreo radacina in realitate. Nici nu aveau, la momentul la care fusesera rostite. Carmela primise invitatia la petrecerea din seara aceasta direct de la sarbatorita, dar ocolise raspunsul. In loc de da sau nu, vin sau nu vin, incepuse enumerarea to do list-ului ei pe ziua respectiva: trebuia sa-l duca pe cel mic la meditatie, trebuia sa spele masina, trebuia sa faca ceva de mancare pentru ca era frigiderul gol. Bela se inrosise la fata si aruncase asupra Carmelei un potop de reprosuri din mijlocul carora forta centrifuga arunca spre margini, de unde intelegerea Carmelei le putea prelua, vorbe ca prietenie, tradare, viata, intelepciune si altele la fel de mari.  
Acum era la fel de rosie la fata ca atunci, dar nu mai arunca cu vorbe. Incercase la inceput, dar nodul din gat ii schimba vocea pe care si-o dorea sigura si apasata intr-o miorlaiala de femeie slaba, si Bela inchidea gura la loc, cu ciuda. Vorbele oprite de nodul din gat incercau atunci alta cale de iesire, si ochii Belei vorbeau: erau umezi si ficsi, in incercarea lor de a opri alunecarea – Doamne fereste! – a vreunei lacrimi.
Canapeaua Belei avea forma de L. M-am strecurat printre ei si m-am asezat pe bratul cel scurt, cu picioarele ridicate pe canapea, intinse drept in fata mea, chipurile ca sa fac loc pentru cat mai multi care ar fi dorit sa se aseze la rand, pe latura cea lunga. De fapt, talpile mele erau acum la o palma distanta de mana Carmelei. Simteam nevoia sa stau cat mai aproape de ea. Atunci cand intri in ultimul cerc de intimitate din jurul unui om, schimburile de informatii se fac la un nivel care ne depaseste. Inconstient, voiam sa testez senzatiile pe care le-as avea in acest ultim cerc al ei, sa inteleg la cel mai sensibil nivel ce fel au transformat-o acesti doi ani.
Trupul meu punea intrebari, iar al ei raspundea. In lumea din afara, Carmela vorbea despre mutarea batranei ei mame in cartierul in care ne aflam acum cu totii. Povestea cu mult haz despre deliciile binecunoscute ale nepotrivirii dintre asteptarile cumparatorului si realitatea de la fata locului. De vreo doua ori si-a mutat palma pe care isi sprijinea corpul, palma de langa talpile mele, si am crezut ca se gandeste daca sa ma atinga sau nu. In urma cu doi ani, talpile mele atat de aproape de mana ei ar fi facut-o imediat sa mi le prinda ca intr-o menghina si sa mi le gadile pana cand rasul meu disperat ar fi cersit iertare.
A plecat inainte sa taiem tortul. Conventia fusese – inca de la cel dintai mesaj pe care il trimisesem catre ea – ca va ramane doar o ora in aceeasi incapere cu mine si cu Miriam. Limita de timp o stabilisem pentru toate trei. Niciuna dintre noi nu era pregatita pentru mai mult. Iar intreaga tensiune dintre noi ar fi ars pe toti ceilalti prezenti. Din acest motiv, plecarea ei a fost ca sfarsitul unei operatii. Daca ar mai fi ramas, efectul anesteziei ar fi trecut si totul ar fi devenit prea dureros. Pacientul trebuia inchis, cusut si lasat sa doarma somnul de dupa interventia chirurgicala.    
           

luni, 7 octombrie 2013

MOFTOREL

Dumnezeu coboara inca adesea pe pamant.
In casa inca neterminata, inainte ca mama si tata sa se mute acolo, a locuit pentru o perioada scurta, intr-o iarna, Moftorel.
            Moftorel era un fel de Ipu al Tintei. Nu pot nici macar aproxima varsta lui de atunci, dar la vremea respectiva, copilului de cinci ani care eram i se parea ca Moftorel are cam tot atatia ani cat Mos Craciun. Era foarte zdrentaros, ciufulit si nespalat. Mergea usor garbovit, iar barba ii acoperea jumatate din fata. Nu obisnuia sa se uite drept in ochii celui cu care vorbea. Isi ridica privirile catre oameni numai daca era sigur ca nu e niciun pericol sa fie prins. Vesnic strangea la piept o bocceluta, murdara si zdrentuita si aceea.
Moftorel fusese toata viata paznic la viile si la livezile de pruni de pe deal, angajat al strabunicului. Loial patronului sau, pe care il respecta pentru ca era respectat la randul lui, Moftorel a crezut ca face dreptate intr-o seara, la iesirea din carciuma: a strabatut tot drumul catre casa cantand in gura mare:
“Traiasca secera si ciocanu’
Pana o veni americanu’!”
Era adeptul ideei ca ciuma comunista trebuie starpita inainte de a pune stapanire pe tara. Saptamana urmatoare era la Canalul Dunare-Marea Neagra. A stat acolo, la munca silnica, 3 ani, pentru cateva vorbe aruncate la iesirea din carciuma, intr-o seara. La intoarcere, strabunicul i-a dat inapoi postul sau de paznic, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Nu stiu cum a fost in alte parti, dar in Tintea, chiaburul si omul muncii isi tineau partea unula altuia ca fratii.  
Imbatranit in serviciul strabunicului, Moftorel a stapanit mai apoi pentru totdeauna cabana din mijlocul viei de pe deal, in care isi petrecuse toata viata. Nu mai putea munci. Era batran. Dar bunicul Ticu nu l-a scos afara din casuta de pe deal. L-au scos comunistii, dupa ce au colectivizat pamantul. Viile si livezile au trecut in proprietatea statului, iar Moftorel a fost aruncat in strada de cei care propovaduiau dreptatea pentru oamenii muncii.
Ai mei l-au adunat pe langa curtile lor, pana la sfarsit. Nu stiau intotdeauna pe unde umbla, pentru ca demnitatea lui de vechi slujbas cu greutate il indeparta adesea de mila oamenilor. In pragul iernii insa reaparea. Se lasa, cuminte, ingrijit, iar in primavara disparea din nou.
Mi-l amintesc. Vad scenele in ochi si acum: mama l-a spalat, l-a imbracat cu haine mai ponosite, de lucru, ale tatei, curate insa si mirosind a proaspat, si l-a culcat in camera din mijloc, cea cu firida in perete. I-au asezat pe jos paturi si covoare vechi, i-au facut un culcus curat peste care mama a pus chiar un cearsaf, i-au dat o perna si Moftorel a petrecut noptile acelei ierni in casa noastra. A fost cel dintai locatar al casei. In camera aceea a fost mai apoi, incepand din anul urmator, dormitorul parintilor mei, vreme de patruzeci de ani. Imi amintesc de tata spunand, in timp ce mama ii pregatea culcusul lui Moftorel:
-Ai grija ce-i pui acolo. Sa fie curate. Nu ne batem joc de el, ca e rusine.
De mancare ii dadeau intotdeauna ce mancam si noi – niciodata resturi. Din cauza felului in care il auzeam pe tata vorbind despre acest personaj – cu grija ca nu care cumva sa faca el sau mama vreun gest care sa jigneasca amorul propriu al lui Moftorel – am capatat un fel de respect fata de el. Sub hainele zdrentuite si sub barba ciufulita, cu aspect de calti de canepa, imi formasem singura convingerea ca se ascunde de fapt cineva mult mai important decat parea la prima vedere. Peste ani, de cate ori citeam sau auzeam cate o poveste cu Dumnezeu coborat pe pamant si incercand pe oameni prin binecunoscuta cerere de adapost, gandul m-a purtat mereu la Moftorel. Eram sigura ca parintii mei au traversat o astfel de incercare, si eram mandra de ei, pentru ca au scos-o la capat atat de bine.
            Camera din mijloc a fost inca de la inceput gandita si menita ca dormitor al parintilor mei. Mama i-a cerut tatei o firida in perete, chiar deasupra patului, pe care totdeauna mai apoi a tinut-o plina cu carti. Pentru inceput a asezat acolo o parte din cartile aduse de la Galati, carti cumparate de ei amandoi pe vremea studentiei. Mai tarziu, le-au luat locul cartile de Gramatica Limbii Romane – pe vremea cand mama dadea meditatii acasa zecilor de serii de copii care ne-au trecut pragul ca elevi. Astazi, firida mamei din perete adaposteste colectia ziarului Adevarul – carti-etalon ale literaturii universale, frumos legate in imitatie de piele verde-inchis, elegante, cu scris auriu pe coperta si pe cotor.
Patul lor a fost mai mereu, de-a lungul vremii, asezat sub acea firida cu carti, asa cum si-a imaginat mama la 28 de ani. Iar faptul ca locul a fost adapost pentru o iarna lui Moftorel – Dumnezeu deghizat pentru incercarea sufletului mamei si al lui tata – a adus intr-adevar binecuvantare casei.     

Astazi

Dimineata rece de octombrie. La ora la care plecam spre Bucuresti sunt – uneori – temperaturi negative. Neobisnuit. Ceturi marunte, joase, de numai doua palme de la sol, se vad pe deasupra campurilor.
            Aerul rece al diminetilor de toamna scoate sufletele pamanturilor si apelor. Aburul viu ramane plutind pe fata calda a brazdelor proaspat intoarse, ca rochia zdrentuita a unei mirese fugare. Pamantul respira cald in aerul taios de afara. Mintile noastre inca adormite nu s-ar mira daca in acest decor si-ar face aparitia vreun cerb fermecat, sau daca fata sticloasa a apei ar fi despicata de un vas fantomatic.