CIRESUL CU FETITE

Nu stiti cine-mi fura ciresele? Nu ati vazut nimic ciudat in gradina mea? Am ciresul acesta special de vreo cativa ani de zile. Este un cires care face fructe de patru ori pe an: face cirese de iarna, cirese de primvara, de vara si de toamna. Cum vi se pare? Nu-i asa ca e grozav?

Poate credeti, insa, ca acesta este motivul pentru care ciresul meu este special. A, nu. Asta-i alta poveste. Ciresul este special din cauza fetitelor-cirese. Sa vedeti cum fac: culeg ciresele de vara, le pun la borcan si obtin niste minunate fetite-cirese. Dar sa nu incercati sa faceti asta si cu ciresele celelalte, cele de toamna sau de iarna, pentru ca nu veti reusi.

Acum insa nu stiu cine-mi fura ciresele. Asta iarna, chiar dupa Craciun, cand erau gata-gata sa se coaca, au disparut intr-o noapte toate. Am mers pe la toti vecinii, intreband: nu ati vazut nimic ciudat in gradina mea? Dar vecinii mei au ridicat din umeri:

-N-am vazut si nu stim...

            Am ridicat atunci si eu din umeri si m-am lasat pagubasa. Ce-o sa fie? mi-am spus. Iarna aceasta nu voi mai avea cirese. Nu-i nimic, in fond. Dar primavara am patit la fel. Tocmai cand mai aveam doua-trei zile pana la cules, hotul cel nestiut a trecut intr-o noapte si mi-a lasat ciresul gol-golut! Am mers din nou pe la toti vecinii:

-Nu stiti cine-mi fura ciresele?

Bietii mei vecini au ridicat si de data aceasta din umeri, simtindu-se vinovati ca nu ma pot lamuri.

            Doar n-o sa-mi fure si ciresele de vara, pe care trebuie sa le pun la borcan ca sa obtin fetitele-cirese! Gandul acesta m-a cam speriat. Categoric, trebuie sa dau de urma hotului, inaintea culesului de vara! Si – odata luata aceasta hotarare – mi-am simtit inima mult mai usoara, dovada ca hotararea era buna.

            Am trecut la treaba imediat. Mai intai am sunat-o pe vecina care cultiva flori. Probabil ca unii dintre voi o cunosc pe aceasta vecina a mea. Ea are straturile acelea de lalele din care obtine fetitele-lalele. Minunate fetite! Politicoase si mereu vesele, sunt aproape tot atat de dragalase ca si fetitele mele cirese. Numai ca lalele vecinei mele nu infloresc de patru ori pe an.

-Alo? Buna dimineata, am spus eu la telefon. Pofteste, te rog, la mine la o cafea.

Si vecina cu lalele a sosit imediat. Pricepuse ea ca se petrece ceva grav, pentru ca de obicei beam cafeaua impruna numai miercurea sau cand ploua.

            Am iesit pe terasa, ca sa o intampin, asa cum se cuvine atunci cand iti sosesc musafiri. Vecina inainta incet pe alee, iar cei patru pisoi i se tot impleticeau printre picioare, impiedicand-o la mers.

            Nu vreti sa facem o mica pauza, ca sa va povestesc despre gradinarii mei? Este vorba chiar despre acesti patru pisoi: doi ai mei, doi ai vecinei. Ei s-au ocupat de la bun inceput de tot ceea ce a fost necesar pentru ciresul special si petru lalelele speciale. Sunt foarte priceputi, va spun! Adevarul este ca – pana sa aflu ca sunt gradinari – mi-au scos un strat de ceapa si toti morcovii. Dar apoi am inteles ce-i cu ei si le-am dat de lucru. Fetitele-cirese si fetitele-lalele sunt foarte legate de ei, si intotdeauna merg sa le ceara sfatul cand au probleme de ale lor, ciresesti sau floricesti. De-ale fetelor vorbesc insa cu noi, cu vecina si cu mine.

            Iar acum am sa va spun un mare secret: va voi dezvalui numele pisoilor-gradinari. Ei sunt: Oţ, Az, Ec si Ut. Cand le veti spune prietenilor vostri aceasta poveste, va rog sa treceti sub tacere numele pisoilor. Iar voi sa veniti intr-o zi pe la mine, la o ceasca de ceai, si va voi spune de ce este asa un mare secret.

               In sfarsit, vecina se instala comod in balansoarul de pe terasa, cu cescuta in mana, si incepu a sorbi ganditoare cafeaua.

-Sa stii, i-am spus, ca ma cam tem. Hotul acesta care s-a invatat la ciresele mele imi da de banuit. Precis ca urmareste sa puna mana pe fetitele mele, dar probabil ca nu stie in ce anotimp apar. Ce ma fac daca vine si la vara? Sa fure ciresele ii va fi usor, dar habar nu va avea ce fel sa le puna la borcane, iar bietele mele copile vor fi pierdute!

-Mda, mormai vecina. Iti trebuie un plan. Ma voi gandi in seara aceasta, in timp ce fac dulceata din petale de trandafir, si iti voi da de stire.

            Vecina mea facea o dulceata din petale de trandafir – o minunatie! Fetitelor le placea chiar mai mult decat dulceata mea de cirese (facuta, bineinteles, din cirese de iarna, primavara sau toamna). Cu asta le hraneam, cu dulceata, iar de baut nu puteau bea decat compot de cirese. In fiecare saptamana, amandoua pregateam dulceturile, apoi faceam schimb de borcane: un borcan cu dlceata de cirese contra unul cu dulceata de trandafiri, ca sa aiba fetele ce manca.

            Am mai ramas o vreme, tacute, pe terasa, privind la pusoii care curatau ciresul de uscaturi si la fetitele noastre care se jucau in gradina. Apoi vecina se ridica, imi multumi frumos pentru cafea, isi chema fetitele-lalele si plecara cu toatele. Se apropia ora pranzului, si copilele ei trebuiau neaparat sa intre in casa, unde stateau ascunse de ochii soarelui pana la apus. Abia atunci mai puteau iesi, pentru o ora – doua. Altfel, razele mult prea fierbinti de la pranz le ofileau trupusoarele plapande. Copiii nostri speciali aveau nevoie de mult mai multe ingrijiri decat copiii obisnuiti, dar noi eram fericite ca-i avem.

            Zilele cursera netulburate una dupa alta, apropiindu-ma pe mine de nefericitul moment din miezul verii cand ciresele s-ar fi copt din nou. In fiecare dimineata priveam la fructele foarte micute si verzi din pom, si la fetitele-cirese din anii trecuti, cre isi leganau picioarele printre crengi, pazindu-le. Gandul ca este posibil sa pierd copilele din vara aceasta imi facea inima sa se stranga ca strapunsa de un cutit.

            Raspunsul de la vecina care cultiva flori nu ma multumise. Ea propusese sa incepem imediat sa construim un turn de jur imprejurul pomului amenintat, un turn fara ferestre si doar cu o singura intrare foarte mica, pazita cu strasnicie zi si noapte. Dar cum era sa fac asa ceva, cand ciresul meu ar fi murit imediat, lipsit de lumina si dragostea soarelui? Nu! Trebuia sa gasim altceva. Dar timpul trecea iar eu, apasata tot mai mult de tristete si deznadejde, nu reuseam sa ma mai gandesc la nimic.

            In noaptea care despartea primavara de vara nu am inchis un ochi, iar dimineata ma hotarasem deja: aveam sa plec la o veche prietena a mea si a fetelor: Cautatoarea de Scoici. Sfatul ei ma mai ajutase si in alte situatii, si eram sigura ca o va face si de data aceasta. Mi-am impachetat deci, la repezeala, periuta de dinti si cescuta de cafea care imi purta noroc, am dat fetitelor instructiuni pentru paza ciresului si am pornit-o spre malul marii, unde locuia Cautatoarea de Scoici.Am imbracat in frunzulite curate si proaspete vreo cinci fetite-cirese si le-am luat cu mine, gandindu-ma ca fetitele-perle se vor bucura sa-si revada o parte din prietene.

            Pe Cautatoare de Scoici o cunoscusem cu multe veri in urma, intr-o vacanta. Umplusem plaja cu fetitele mele cirese, iar ceilalti copii se adunau intotdeauna in jurul nostru cu chiote de veselie, incantati de palarioarele rosii cu frunzisoare verzi ale fetelor mele. Si intr-o dimineata, chiar langa prosoapelenoastre intinse pe nisip s-a asezat Cautatoarea de Scoici. Mi-aduc aminte ca in anul acela aveam treizecisisapte de fetite-cirese, si erau treizecisisapte de prosoape cu dungi rosii si verzi, frumos aliniate pe plaja.

            Cautatoare de Scoici mi-a zambit si a spus:

-Frumoasa vreme! Copiii se vor bronza repede. Sunt o cautatoare de scoici. Esti in vacanta?

-Da, am raspuns, fara sa pricep prea bine ce face o cautatoare de scoici.

Noroc ca noua mea cunostinta, pricepandu-se bine sa citeasca nedumerirea in ochii oamenilor, m-a lamurit repede:

-Suntem multe cautatoare de scoici aici, pe malul marii. Noaptea, iesim cu barcile in larg si ne scufundam in locuri stiute de noi, ca sa aducem la suprafata scoici care fac perle. Vaslasii care conduc barcile noastre sunt muti, pentru ca niciun barbat nu poate sa ne priveasca in timpul lucrului, invesmantate in rochiile noastre albe, fara sa-si piarda graiul pentru totdeauna.

-Esti vreo zana? am intrebat, auzind-o vorbind despre rochii albe si vaslasi muti.

-Ei, zana! a ras Cautatoarea de Scoici. Da’ de unde? Suntem nevoite sa purtam straiele acelea cand ne scufundam, pentru ca rechinii se tem foarte tare de culoarea alba, si ne lasa in pace cand vad rochiile fluturand agale prin apa, in ritmul valurilor. Auzi, zana!

-Atunci, cu vaslasii muti ce este? Cine-i blesteama?

-Nu este vorba de blestem. Sa stii ca cei care doresc sa devina vaslasi, sa conduca barcile si sa aiba grija de noi acolo, in larg, cunosc foarte bine soarta care-i asteapta, dar a fi vasla este o mare onoare. Ei se simt mandri atunci cand Batrana Cautatoare de Scoici estede acord sa-i accepte pe una dintre barci, si pierderea graiului nu inseamna nimic pe langa faptul ca ei intra in gratiile Protectoarelor Marii.

-Protectoarele Marii?? am intrebat eu, din ce in ce mai uimita.

-Ele sunt zane intr-adevar. Dar tu chiar nu stii nimic? se mira de data aceasta Cautatoarea de Scoici.

-Stii, noi locuim tare-tare depate, am incercat sa ma scuz, pentru ca nu cumva sa se supere din cauza nepriceperii mele.

Uneori, oamenii se simt jigniti daca pari a nu stii lucruri care pentru ei sunt foarte importante.

-Cat de departe? ma intreba Cautatoarea de Scoici privindu-ma piezis, probabil vrand sa afle cam cat de multe mai trebuie sa-mi explice.

-A, departe, am zis. Am mers o i cu trenul, o zi cu masina, o zi cu bicicleta si o zi pe jos ca sa ajungem aici.

Si nu minteam, pentru ca eu nu pot minti, ca si voi dealtfel.

-Clar, mi-a spus atunci noua mea prietena. Va trebui sa-ti explic eu totul. Fii atenta: mama mea a fost cautatoare, intelegi?

-Da, am raspuns eu repede, bucuroasa ca am priceput usor.

-Bunica a fost cautatoare, da? Deci fiica mea va fi si ea tot cautatoare. Nici eu si nici alte cautatoare nu vom spune vreodata care sunt locurile unde se afla scoicile care dau perle, decat numai fiicelor noastre, intelegi?

-Da, sigur. Sunt atenta.

-Ei bine, in afara de aceasta fiica pe care o invat acum sa se scufunde, mai am si cateva fetite-perle, pe care le-am obtinut din scoici. Ele sunt mult mai rare, si de obicei trebuie sa aduci la barca vreo zece – douazeci de perle in scoicile lor purtatoare, pana sa gasesti acea perla speciala din care poti obtine mai apoi fetita. Anul acesta am ajuns la un numar de douazecisitrei de fetite-perle. Mi se pare ca s-au imprietenit destul de repede cu fetitele tale cirese, mai spuse cautatoarea, aratandu-mi cu un zambet cum copilele mele cu palarioare rosii construiau castele din nisip alaturi de copilele ei cu palarioare sidefii.

Era un iures si o veselie, si se amuzau asa de frumos impreuna, de-ti era mai mare dragul sa le privesti!

            Asa am cunoscut-o pe Cautatoarea de Scoici. Din ziua aceea, tot restul vacantei,pe nisipul auriu insiram in fiecare dimineata treizecisisapte de prosoape rosii cu dungi verzi si douazecisitrei de prosoape sidefii, iar in mijlocul acestui sir ne asezam noi doua, privindu-ne copilele alergand prin apa sau construind castele.

            Poate nu o sa ma credeti, dar am gasit-o si de data aceasta exact in acelasi loc, la malul marii, cu douazecisicinci de prosopele sidefii alaturi. Arata ca si cum nici nu ar fi plecat de acolo intre timp, doar ca stiam ca nu era posibil sa-si fi petrecut iarna pe nisip.

Se vede treaba ca mai obtinuse inca doua fetite-perle de cand o vazusem eu ultima oara. A pus mana streasina la ochi si ne-a privit apropiindu-ne.

-Frumoasa reme, a spus atunci cand am ajuns langa ea. Dar nu-i cam devreme pentru o vacanta? V-ati terminat treburile pe acasa asa devreme, anul acesta?

Fetitele-cirese au alergat imediat in mijlocul grupului de fetite-perle, unde au fost primite cu mare bucurie, iar eu m-am asezat langa Cautatoarea de Scoici, incercand sa zambesc, ca sa nu o sperii de la bun inceput. Dar nu cred ca a fost un zambet prea reusit, pentru ca vechea mea prietena s-a uitat brusc foarte atenta la mine:

-Ce-ai patit? m-a intrebat.

-Nu stiu cine imi fura ciresele, am spus eu.

-Care cirese? Ciresele din care obtii fetele??

-Pana acum, nu. Mi-a furat ciresele de iarna si pe cele de primavara. Dar mi-e teama, foarte teama, si nu am gasit nicio solutie care sa fie convenabila si sa-mi rezolve problema. Ce ma sfatuiesti sa fac, pentru ca intr-o luna se vor coace ciresele de vara? Nici macar nu am aflat cine-i hotul.

            Cautatoarea de Scoici se uita o vreme in zare, la soarele care facea apa marii aurie, si la mare, acolo unde ea se unea cu cerul. Apoi spuse:

-Maine iti voi spune cine este hotul, si ce este de facut, dar nu te voi putea ajuta sa duci treaba la bun sfarsit. Va trebui sa te descurci cumva.

-Iti raman datoare pe viata pentru sfat! Cat despre restul, sa nu-ti faci griji: eu, fetele si cei patru pisoi nu vom avea somn, nici zi nici noapte, pana cand ciresul nu va fi salvat!

-Acum trebuie sa plec, mai spuse cautatoarea, ridiandu-se. Voi merge la Protectoarele Marii la noapte, si trebuie sa pregatesc daruri pentru ele daca vreau sa capat un raspuns.

-Multumesc, am mai apucat sa spun, in timp ce ea disparea in spatele stancii ce marginea plaja.

            In urma ei, timpul parea ca s-a oprit in loc. Eram asa de nerabdatoare sa-mi stiu ciresul in siguranta, incat aveam impresia ca ziua nu se mai sfarseste. Intr-un tarziu se innopta. Am culcat fetele iar eu am ramas multa vreme cu ochii la stele si cu gandurile dincolo de ele. Dimineata m-a gasit cu ochii cam umflati, si prietena mea, Cautatoarea de Scoici, a ghicit de cum m-a vazut:

-N-ai dormit deloc.

-Am dormit, am spus eu, dar pentru ca ma prinsese cu mata in sac am adaugat incet: un pic, foarte putin. Totusi, am dormit.

-Bine, bine. Stai jos acum. Asculta ce veste iti aduc de la Protectoarele Marii. Ele au vazut in oglinzile lor fermecate pe hotul care te necajeste. Este vorba despre Femeia Pitica. Ai auzit de ea?

-Nu, am spus, pregatita sa aflu despre aceasta Femeie Pitica toate grovaziile lumii.

-Femeia Pitica nu-i o fiinta prea blanda, continua Cautatoarea. Ea are rautatea ascunsa in ochi, gata oricand sa-i picure. La inceput, toti au crezut ca are lacrimi in colturile ochilor, dar cand lacrimile ei cadeau undeva, ardeau locul precum acidul! Poate transforma o stanca in nisip fin cat ai clipi, iar din locurile inverzite, acoperite cu iarba si flori, ramane doar un pumn de cenusa fumeganda, cand isi picura ea rautatea. Dar – ca sa afli toata povestea – am sa-ti mai spun ca Femeia Pitica nu a fost intotdeauna rea. Batrana Cautatoare de Scoici isi aminteste cum, odata, demult, ea era frumoasa. Era buna atunci cand era frumoasa. Dar intr-o zi a imbatranit, iar lumea din  jur a inceput sa-i spuna Femeia Pitica – in loc de Micuta Doamna – cum ii spusese pana atunci. Femeia s-a suparat, din cauza supararii s-a uratit, din cauza urateniei oamenii au inceput sa o ocoleasca, asa ca ea s-a inrait. Pe masura ce trecea timpul, devenea tot mai rea, pana cand s-a transformat in fiinta care este astazi. Foarte putini sunt cei care-si mai amintesc ca ea a fost, candva, frumoasa si buna. Acesta este hotul tau, a incheiat Cautatoarea.

-Dar de ce? am intrebat. De ce vrea ciresele mele?

-De fapt, ar vrea cateva fetite. Se vede treaba ca inepe sa se simta singura. Sau poate este doar invidioasa. Oricum, Protectoarele Marii spun ca a incercat totul cu ciresele furate pana acum: le-a pus la borcane, a rasadit samburii in gradina ei. Lipsite de dragoste insa, semintele nu au incoltit.

-Si cam care sunt, exact, puterile acestei Femei Pitice? Am vreo sansa in fata ei, sau totul este pierdut?

-Puterile ii sunt dstul de mari, spuse Cautatoarea de Scoici, mai ales ca ea este foarte placuta de catre Furiile Marii, care o ajuta mereu. Dar nu deznadajdui, pentru ca are totusi un punct slab care ne-ar putea fi folositor: nici ea si nici Furiile Marii nu sunt prea destepte.

-Si ce am de facut? am intrebat eu, plina de speranta.

-Protectoarele Marii spun sa dezradacinezi ciresul. Muta-l intr-un alt loc din gradina, iar pe vechiul loc planteaza un cires obisnuit, la fel de mare, si sa speram ca Femeia Pitica nu va observa diferenta. Las-o apoi sa fure ciresele obisnuite si sa incerce tot felul de scamatorii cu ele. Pana la urma, vazand ca nu ajunge la niciun rezultat, se va plictisi si va renunta.

-Buna idee! m-am entuziasmat eu, pentru ca ideea era cu adevarat stralucita. Mii de multumiri, tie si Protectoarelor Marii! Transmite-le din partea mea si a fetelor mele mii de plecaciuni cu fruntea la pamant. Si acum, am plecat!

            Am facut, deci, cale intoarsa – o zi cu trenul, o zi cu masina, o zi cu bicicleta si o zi pe jos – ajungand acasa pline de praf si obosite, dar fericite ca aveam in mainile noastre soarta viitoarelor fetite-cirese.

            Am chemat imediat pisoii-gradinari si le-am spus despre ce este vorba, ca sa ne putem apuca de treaba cat mai repede. Pusoii m-au ascultat cu atentie, api au zbughit-o in gradina. Cred ca stiau ei ce este de facut, pentru ca – pana cand ne-am spalat noi putin – mii si mii de furnici inconjurasera ciresul cel special si sapau santuri de jur imprejurul lui. Cam pe la miezul noptii, santurile erau asa de adanci incat as fi incaput toata, in picioare, in ele.

-Suficient, am spus. Acum intrti sub radacina si ridicati pomul, toate odata.

            Miile de furnicute purtara ciresul pe spinarile lor pana in celalalt capat al gradinii. Pisoii prinsera a rade, pentru ca pomul parea a luneca de unul singur pe fata pamantului.

-Ei, v-ati veselit? le-am spus. Unde-i ciresul inlocuitor?

Pisoii imi aratara spre poarta gradinii, de unde se vedea venind spre noi, in acelasi fel plutitor, un cires identic cu cel mutat. Chiar erau amuzanti pomii acestia alunecatori!

            Furnicutele terminara treaba indata, vegheate de destoinicii mei gradinari. Cand soarele isi desfacea intaia raza spre pamant, ciresii erau la locurile lor, furnicutele se ascunsesera in musuroaie, iar noi pregateam compotul si dulceata pentru masa de dimineata a fetelor.

            Protectoarele Marii avusesera dreptate. Femeia Pitica a mai furat vreo trei ani la rand cirese, fara sa observe nicio diferenta, apoi a renuntat.

            Recolta de fetite-cirese din anul acela a fost una dintre cele mai dragalase. Iar vacanta ne-am petrecut-o, bineinteles, pe plaja dintre stanci. Fetitele-perle au fost incantate de borcanele de dulceata de cirese si de petale de trandafiri pe care le-au primit.

            In fiecare an, douasprezece borcane din cele mari, frumoase, cu capace aurii, merg la Protectoarele Marii.   

TEIUL

În gerul dens al serii de iarnă, cei doi porumbei se lipiseră unul de altul, într-o încercare de a-şi ţine de cald. Porumbiţa îşi vârâse capul mic sub aripă, iar porumbelul îşi aşezase ciocul deasupra creştetului ei, ca o măsură în plus de a se asigura că este protejată. Veneau în fiecare seară pe creanga teiului, aproape de tulpină. Copacul iradia către ei câtă căldură putea.

Teiul crescuse între blocuri. Ajungea acum până dincolo de etajul cinci. Unii îl vorbeau de rău, pentru că le umbrea apartamentele. Alţii îl iubeau, tot pentru că le umbrea apartamentele. Teiul nu-şi complica existenţa cu stabilirea dreptăţii între cele două tabere. Primăvara înverzea şi peste vară străjuia tot locul cu coroana bogată.

Porumbeii pereche veneau la pâinea aşezată pe o taviţă, la balconul de la etajul trei. Uneori găseau pâinea tăiată bucăţele mici, tocmai bune pentru ciocurile lor. Alteori erau felii întregi, sau jumătăţi de pâine despicate şi aşezate dinadins cu miezul în sus, ca să le fie lor uşor să o ciugulească. În zilele cele mai geroase, când nu se găsea nimic altceva de mâncare, împărţeau tăviţa de la etajul trei cu câteva vrăbiuţe pe jumătate degerate. Doar ciorile le umbreau bucuria dimineţilor în care găseau tăviţa plină. După prima lună de ger începeau să apară, şi nu împărţeau nimic cu nimeni. Loveau cu ciocurile tari capete de porumbei sau de vrăbiuţe, deopotrivă. Păsările erau atunci nevoite să se retragă între crengile teiului, la două palme de tăviţa cu pâine. Rămaneau acolo până când ciorile erau alungate de cineva din apartament, care observa ce se petrece.

Uneori, teiul îşi odihnea crengile pe marginile balcoanelor, ca şi cum ar fi venit într-o vizită. De multe ori, de jos era invizibil. Trecând pe aleea îngustă dintre blocuri, oamenii se simţeau mai degrabă apăsaţi de înălţimile de beton printre care treceau, şi nu ridicau privirea. Trunchiul teiului nu le atrăgea atenţia. De sus, din case însă îl vedeau şi, ca şi cum nu înţelegeau de unde vine acest copac care le intră în apartamente, se aplecau peste marginile balcoanelor şi cercetau cu privirea zona familiară de dedesubt. Da, trunchiul fusese acolo dimineaţă, când trecuseră grăbiţi, în drum spre programul zilei. Dar părea să fie doar un stâlp.

Odată, teiul purtase între crengile lui două perechi de pantaloni, aterizate acolo în poziţii nefiresti, ca şi cum ar fi încercat să se agaţe, să-şi încetinească cumva căderea iniţială. Fără stăpân şi susţinute de copac, cele două perechi de pantaloni păruseră că prind viaţa şi, timp de un întreg an, îşi spuseseră povestea: un cuplu între două vârste de la ultimul etaj pusese punct uneia dintre numeroasele certuri prin gestul voit şocant al aruncării hainelor pe geam. Cearta, ce-i drept, se încheiase. Pantalonii însă rămăseseră mărturie între crengile teiului. De-a lungul anotimpurilor, îşi fluturaseră reproşurile tăcute către cei doi proprietari ai lor. Oamenilor le trecuse furia. Uitaseră şi motivul pentru care se certaseră atunci. Dar pantalonii nu puteau fi daţi jos. Supărarea lor s-a transformat încet în zâmbete jenate, „ce nebună eşti, iubito, la nervi”, apoi în echilibru şi maturitate, „gata, adu pantalonii înapoi în casă şi să fim serioşi”, după care s-a oprit într-o tăcere ruşinată de oameni cu lecţia învaţată: vecinii se uită în continuare la pantalonii din tei. Ce atârnăm acum în crengile lui, ca să arătăm că am înţeles că ne auzea tot blocul?

Certurile au încetat. Teiul a făcut pantalonii scăpaţi dintre crengile lui târziu, după ce toată lumea epuizase glumele, încercările de a ajunge la ei sau de a-i da cumva jos de acolo.

An de an, una dintre crengi are o soartă vitregită. De la bucătăria de la etajul cinci, cineva aruncă asupra teiului apă cu detergent sau doar fierbinte, continuând apucături de mahala pe care traiul într-o vecinătate civilizată nu a reuşit să le niveleze nici după atâtea zeci de ani. Primăvara, plin de speranţă, teiul îşi înverzeşte şi creanga vizată cu aceeaşi încredere ca şi pe toate celelalte. O vreme, cât frunzele sunt încă mici, apa otrăvită nu le atinge, iar creanga rămâne verde şi frumos îmbrăcată. Apoi însă, pe măsură ce frunzele se lăţesc, stropii înspumaţi sau clocotiţi se opresc pe ele, sar dintr-una în alta, lăsându-le nedumerite şi îndurerate. Vara, creanga aceasta a teiului este golaşă. Doar câte o frunză atinsă de cancerul detergentului, îngălbenită urât, nu cald ca toamna, se încăpăţânează să rămână prinsă de copac, şi se clatină amărâtă ori de cate ori blestemul cade asupra ei. Chiar şi creanga rămasă goală este contorsionată într-o durere mută.

În ultima vară, o căţeluşă vagaboandă a fătat în spatele blocului, sub tei, şapte căţei. Imediat, în jurul lor au apărut toţi copiii blocului. În plină vacanţă de vară, fără ocupaţie şi veşnic în căutare de aventuri, ceata de copii a adoptat căţeii încă fără ochi şi, pentru tot restul verii, i-au făcut părtaşi la o telenovelă canină care se desfăşura zgomotos sub tei. Au adus cutii de carton şi haine vechi şi le-au confecţionat, cu mare larmă, adăposturi prăfuite şi mizere. Au adus o masă veche, găsită cine ştie pe unde, şi un scaun cu un picior lipsă, şi şi-au închipuit un birou de declarat căţei. Le-au pus nume şi i-au inventariat de două ori pe zi: dimineaţa şi seara. S-au apucat să-i dreseze. Au vrut să le dea să mănânce hrană de pisici, pentru că asta era tot ce putuseră fura de pe acasă. Îi cărau în braţe, îi trăgeau de cozi, le puneau funde la urechi şi îi pulverizau cu prafuri contra căpuşelor – şi acela şterpelit de pe la părinţi. Colţul răsuna de glasurile entuziaste ale copiilor. Teiul le apăra joaca de soarele de vară.

Crengile teiului nu au toate aceeaşi varstă. Între toate, una trăieşte mai repede. În fiecare toamnă, o creangă îngălbeneşte complet, înaintea tuturor celorlalte. Teiul verde are o fundă galbenă în plete.

Porumbeii pereche, vrăbiuţele nestatornice, ciorile bătrâne ca vremea, oamenii de toate felurile, câinii vagabonzi, copiii blocului, balcoanele printre care îşi strecoară copacul crengile, când înfrunzeşte – acestea toate sunt ale teiului. Peste toate, el stăpâneşte în tăcere, cu înţelepciunea celui care îşi cunoaşte puterea, fără să fie tentat să o demonstreze cuiva. Suntem ai teiului, cu toate vieţile noastre mărunte.  

ORE

05:00-06:00

Soarele dinauntrul meu simte apropierea soarelui din afara mea, si incet-incet incepe a se pregati de intalnirea dintre ei doi. Ma incalzeste bland in piept, urca ghidus cu mici rostogoliri inapoi din cand in cand, de-a lungul gatului si-mi izbucneste luminos in spatele pleoapelor. Nu-i deschid. El s-a trezit, eu nu. Ca atunci cand Rares (alt soare) era micut si se trezea la ora sase, in zi de duminica.

            Sunt constienta ca detin controlul, inca. Apa gandurilor este deocamdata calma, doarme. Pe oglinda ei, soarele dinauntrul meu, trezit, plictisit, asteptand nerabdator in spatele pleoapelor Marea Intalnire, este doar o raza de luna clara. Lumina laptoasa pe care o lasa inapoi ma ajuta sa mai dorm. Lumina orbitoare pe care o arunca cu nadejde inainte ma face sa ma panichez putin: se apropie dimineata.

06:00-07:00

Ca o zana a adancurilor care a stat prea mult timp ascunsa sub ape, tinandu-si respiratia dincolo de limita puterilor, cel dintai gand izbucneste din mijlocul apei calme. Drept in sus, ca un delfin fericit, improscand stropi de apa luminoasa de jur imprejur: e dimineata!

Pleoapele mele insa au alt stapan, nu pe aceasta zana a desteptarii, acest delfin al ceasului dintai. Sunt constienta ca sunt constienta. Aflata inca sub vraja puternica a negurilor dulci de peste noapte, ma bucur rautacios de puterea mea deplina: nimeni nu misca pana cand nu spun eu! Soarele dinauntrul meu mi se uita drept in ochi, dojenitor pentru inselaciunea pe care incerc sa o impun in afara – totul este treaz si se bucura de lumina aici, inauntru, doar coaja inca mi-o pastrez nemiscata in pat, iar fruntea mi s-a incretit din cauza efortului de a pastra pleoapele inchise – apoi ma iarta. Nu rezist niciodata in fata cuiva care ma iarta. Ma imbunez si ridic pleoapele. Mandru de mine, soarele dinauntrul meu da mana cu cel din magnoliul de sub balcon.

 Imi schimb pozitia si imi intind mainile pe deasupra paturii. Picioarele ajung in locuri cu cearsaf rece si se retrag, speriate ca doua animalute mici care descopera lumea mai repede decat ar fi vrut. Viorile alarmei umplu camera de mici zambete plutitoare, roiuri de fluturi colorati care ies din telefon, fix la ora 06:10, in fiecare zi. Daca alarma este o melodie lina ca un cantec de leagan, atunci se numeste tot alarma?

Prima fiinta vie pe care o intalnesc este cafeaua din borcanul alb de portelan. Amandorura ne place sa fie pregatita la ibric: si ei si mie. Pe ea o face sa se simta mandra descendenta a strabunilor ei arabi, innobilati la randul lor in ibrice afundate in nisip fierbinte, luand in stapanire imprejurimile cu fuioare de arome impletite, rasucindu-se prin aer incotro adia vantul, ca niste serpi ai diminetii. Pe mine, pregatirea ei la ibric ma face sa uit ca sunt intr-un bloc, in fata unui aragaz, si imi sadeste incredintarea ca sunt in Bosforul lui Radu Tudoran. Hipnotizate, narile mele adulmeca aerul sarat si umed. Cer incuviintarea soarelui dinantrul meu de a ma complace in aceasta hipnoza, iar el aproba erezia cu intelepciune: crede, ca nu-ti face niciun rau.

07:00-08:00

Cobor in graba scara blocului, deschid usa urata si intru in ziua inca tanara de afara. Parcul inverzit imi aranjeaza o suvita de par si imi ia o ultima scama de pe umar. Grija lui imi da incredere in mine. Daca nu as fi pregatita, probabil ca nu mi-ar da drumul, m-ar retine ca sa ma mai pregateasca putin. Dar el nu ma retine. Doar zambeste, ramas in spatele meu, cum imi zambea bunica din poarta casei, dimineata, cand porneam spre scoala. E clar: astazi, totul va fi bine.

 Traversez strada catre locul de intalnire cu colegii de naveta, cu fata luminata de un zambet si cu tot soarele dinauntrul meu ingramadit in ochi. Asezat pe locul din fata, se simte probabil ca un copil luat de tatal lui sus, in cabina camionului. Face semne vesele cu mana tuturor celor intalniti pe drum, care isi poarta la randul lor soarele dinauntru in ochi, pe locul din fata. Intoarce catre mine ochi intrebatori, atunci cand intalnim cate un om care nu are pe nimeni in cabina camionului. Ridic din umeri catre el. Doarme inca, ii spun prima pacaleala care imi vine in minte, si soarele meu se intristeaza un pic. Ei intre ei stiu ca nu este posibil ce spun eu, si ca explicatia este alta, anume ca soarele acela care nu se afla la locul lui, la ora opt dimineata, este prizonier.       

08:00-09:00

La birou se deschid zeci de calculatore si se vorbeste despre pariuri sportive. Unii sunt galagiosi pentru ca sunt castigatori – la cele sportive si la cel a vietii – si puterea care le este data pe mana ii umple de energie. Altii sunt galagiosi pentru ca pierd constant – la pariurile sportive si la cel al vietii – si singurul lucru care le mai ramane de facut este sa se declare apartinatori ai aceluiasi grup prin imitarea aceluiasi comportament.

Ne perindam rand pe rand prin bucatarioara ingusta, formand un rand vesel in fata expresorului de cafea. In timp ce noi schimbam noutati superficiale, zecile de sori ai zecilor de colegi schimba, la randul lor, adevaratele noutati. Inapoi in drum spre birou, cu cafeaua a doua a zilei in mana, soarele meu imi spune ca Roxana e fericita, cu greu mai reuseste sa pastreze obisnuitul ei scut de protectie, explodeaza de bucurie de fapt. Ca Paul e speriat si are nevoie de ajutor. Ca Florin se simte in sfarsit in siguranta si se bucura de placerile acestea ale relaxarii, pentru ca nu mai vede peste tot numai dusmani.

Deschid mailul, si soarele imi spune, ca in fiecare dimineata: „calm”. Zambesc si pe dianutru si pe dinafara si il incredintez, doar pe dinauntru: „o sa fie bine”. Ionut, de langa mine, care are un soare mare-mare-mare, ma vede si remarca: „ce vesela esti tu de dimineata! Ce ai facut aseara?”. Nu-i spun nimic, dar soarele meu comunica fara probleme cu al lui, si ii aud cum, in surdina, ca sa nu ne deranjeze, discuta despre ai mei de acasa. Deschid i-phone-ul cumparat la mana a doua, pentru ca la prima mana nu-mi permit si fara telefon inteligent nu ma mai primeau in bucatarioara ingusta, la coada de la expresorul de cafea, si scriu cu greu, pentru ca abia ma imprietensc cu tach-screen-ul: „Ma gandesc la tine”. Send. Si inca unul, pentru Rares: „Succes! Te pupa mama”.

09:00-10:00

Furnizorul nu a adus mostrele. Oricum le-ar aduce degeaba, pentru ca unul dintre factorii de decizie este pe drumurile tarii, intr-una dintre masinile firmei, iar celalalt nu este disponibil toata saptamana. Furnizorul insa trebuie sa inteleaga ca termenele se respecta. Nu este treaba lui ca aduce mostrele degeaba. I s-a spus sa se prezinte cu ele miercuri, iar astazi este vineri. Il sun si-l presez. Soarele mi se uita iarasi drept in ochi, dojenitor. Ma incrunt la el, hotarata: „nu te amesteca! Nu este zona ta. Ai incredere in mine, ca stiu eu ce fac. Stai cuminte acolo, ca nu ranesc pe nimeni”.

Pus la punct, se aseaza pe birou, alaturi de calendarul cu trepied, si incepe sa se joace plictisit cu cele doua markere. Ramasa singura, devin o tastatura si un monitor. Tastaturile si monitoarele sunt, in general, eficiente si disciplinate. Ele nu au timpi morti pentru ca nici nu ar sti cu ce sa si-l umple. Raspund la comenzi, lasand initiativa pe seama degetelor care vin de undeva, de deasupra lor.

10:00-12:00

Prezentarea merge prost. Formatul impus al slide-urilor nu ma multumeste si nu ma inspira. Hamurile pe care le port inca de la prima inghititura de cafea de la expresor le simt abia acum. Rand pe rand, firele rabdarii mele se intind la maxim in arcurile frustrarii.

Un telefon, un coleg cere ajutor de la 500 km departare. Las ochii in jos in timp ce-mi aleg cu grija cuvintele prin care ma pregatesc sa-i dau un termen masurat in zile, pentru rezolvarea problemei lui. Las ochii in jos ca sa evit privirea intrebatoare, nedumerita, a soarelui care se joaca cu markerele. Calculez rapid posibilele daune care ar putea sa apara daca as parasi prezentarea si as rezolva problema colegului cel indepartat. Calculele mele imi intristeaza si mai mult soarele. El se intuneca si mie mi se face frig. Frustrarea nascuta din slide-urile impuse a dat in parg sub caldura tristetii celei noi a soarelui meu. Fructul amar mi se desprinde de pe crengi si cade la pamant, cu un zgomot de hotarare seaca: poc! Ii spun colegului ca ma ocup ACUM. Ii spun ca peste maxim 30 minute ii voi da un telefon. Lumina de usurare si recunostinta care ii urca lui in ochi strabate pe loc distanta care ne desparte, se unduieste pe firele care leaga intre ele cele doua telefoane si imi intra in suflet prin ureche. Soarele de langa calendarul cu trepied e fericit, il face si pe cel de afara sa straluceasca. Ma simt ca un haiduc, ca dacii liberi din marginea tarii, rebeli, puternici, liberi si condamnati,cu dreptatea de partea lor – in timp ce bag prezentarea in bara si incep sa bat pe la multe alte porti, pentru colegul care a cerut ajutor.

12:00-14:00

Ca Pandora care a adus lumii frumusetea, blandetea, intelepciunea, muzica si multe altele, dar a venit cu nelipsita ei cutie sub brat, comunicarea prin mail scurteaza distante, ridica bariere si leaga intre ei oameni care altminteri ar fi avut nevoie de ani ca sa ajunga la acest nivel de apropiere, dar lasa usa deschisa si pentru lovituri sub centura pe care altminteri nu le-ai fi primit, oprite de sentimentul sanatos al jenei. Scapate de sub controlul aprecierii imediate a celorlalti, asezate viclean sub pavaza raspunsurilor intarziate cu minute pretioase, ferite de reactii mult mai directe ca zambetele sau privirile cu intelesuri de tot felul, tentatiile de a lovi sub centura sunt puternice.

Mailul care m-a lovit mi-a ridicat lacrimi de revolta neputincioasa aproape pana in ochi. Urmatoarea ora mi-am petrecut-o facand planuri de razbunare, in timp ce soarele meu imi tot ridica din bara prezentarea inceputa. Dacii din Maramuresul niciodata cucerit s-au adunat din nou in jurul meu, chemandu-ma alaturi de ei, intr-o lume a celor liberi. Penduland intre alternativa dulce a unui raspuns dat celui care ma lovise si cea responsabila a tacerii rabdatoare, cautam ajutor alaturi, la Ionut. Pentru ca le simteam de nestavilit, cuvintele destinate atacatorului meu le-am rasturnat descurajata pe biroul lui, ca la o judecata, ca la o predare: fa tu ce vrei cu ele. Ionut a luat in maini ambii sori, pe al meu si pe al lui, a cantarit situatia pe care nu i-o explicase nimeni, dar o simtea plutind ca o apa murdara in jurul meu, si a facut singurul lucru care ar fi putut sa-mi coboare lacrimile inapoi in adancuri: m-a aprobat. Mi-a dat dreptate, mie si cetei din ce in ce mai numeroase de daci liberi care ma inconjurau.    

14:00-16:00

            Cea dintai tigara a zilei a nivelat la suprafata toate planurile mele de retragere in muntii Maramuresului. Un zambet viclean, de agent dublu, mi s-a asternut pe fata. Furnizorul a adus mostrele, cu speranta evidenta a unei comenzi. Am laudat materialul si sigla brodata si mi-am luat soarele in ochi atunci cand l-am privit. Cei care ar fi putut sa faca pentru el mai mult decat atat erau inca pe drum. Comanda s-a amanat pentru saptamana viitoare. Intrebarea muta din zambetul lui – „si atunci de ce m-ati adus astazi pana aici?” – a primit ca raspuns numai promisiunea armatei de pe umerii mei: „te luam cu noi atunci cand plecam. Sa fii gata”.