TEIUL

În gerul dens al serii de iarnă, cei doi porumbei se lipiseră unul de altul, într-o încercare de a-şi ţine de cald. Porumbiţa îşi vârâse capul mic sub aripă, iar porumbelul îşi aşezase ciocul deasupra creştetului ei, ca o măsură în plus de a se asigura că este protejată. Veneau în fiecare seară pe creanga teiului, aproape de tulpină. Copacul iradia către ei câtă căldură putea.

Teiul crescuse între blocuri. Ajungea acum până dincolo de etajul cinci. Unii îl vorbeau de rău, pentru că le umbrea apartamentele. Alţii îl iubeau, tot pentru că le umbrea apartamentele. Teiul nu-şi complica existenţa cu stabilirea dreptăţii între cele două tabere. Primăvara înverzea şi peste vară străjuia tot locul cu coroana bogată.

Porumbeii pereche veneau la pâinea aşezată pe o taviţă, la balconul de la etajul trei. Uneori găseau pâinea tăiată bucăţele mici, tocmai bune pentru ciocurile lor. Alteori erau felii întregi, sau jumătăţi de pâine despicate şi aşezate dinadins cu miezul în sus, ca să le fie lor uşor să o ciugulească. În zilele cele mai geroase, când nu se găsea nimic altceva de mâncare, împărţeau tăviţa de la etajul trei cu câteva vrăbiuţe pe jumătate degerate. Doar ciorile le umbreau bucuria dimineţilor în care găseau tăviţa plină. După prima lună de ger începeau să apară, şi nu împărţeau nimic cu nimeni. Loveau cu ciocurile tari capete de porumbei sau de vrăbiuţe, deopotrivă. Păsările erau atunci nevoite să se retragă între crengile teiului, la două palme de tăviţa cu pâine. Rămaneau acolo până când ciorile erau alungate de cineva din apartament, care observa ce se petrece.

Uneori, teiul îşi odihnea crengile pe marginile balcoanelor, ca şi cum ar fi venit într-o vizită. De multe ori, de jos era invizibil. Trecând pe aleea îngustă dintre blocuri, oamenii se simţeau mai degrabă apăsaţi de înălţimile de beton printre care treceau, şi nu ridicau privirea. Trunchiul teiului nu le atrăgea atenţia. De sus, din case însă îl vedeau şi, ca şi cum nu înţelegeau de unde vine acest copac care le intră în apartamente, se aplecau peste marginile balcoanelor şi cercetau cu privirea zona familiară de dedesubt. Da, trunchiul fusese acolo dimineaţă, când trecuseră grăbiţi, în drum spre programul zilei. Dar părea să fie doar un stâlp.

Odată, teiul purtase între crengile lui două perechi de pantaloni, aterizate acolo în poziţii nefiresti, ca şi cum ar fi încercat să se agaţe, să-şi încetinească cumva căderea iniţială. Fără stăpân şi susţinute de copac, cele două perechi de pantaloni păruseră că prind viaţa şi, timp de un întreg an, îşi spuseseră povestea: un cuplu între două vârste de la ultimul etaj pusese punct uneia dintre numeroasele certuri prin gestul voit şocant al aruncării hainelor pe geam. Cearta, ce-i drept, se încheiase. Pantalonii însă rămăseseră mărturie între crengile teiului. De-a lungul anotimpurilor, îşi fluturaseră reproşurile tăcute către cei doi proprietari ai lor. Oamenilor le trecuse furia. Uitaseră şi motivul pentru care se certaseră atunci. Dar pantalonii nu puteau fi daţi jos. Supărarea lor s-a transformat încet în zâmbete jenate, „ce nebună eşti, iubito, la nervi”, apoi în echilibru şi maturitate, „gata, adu pantalonii înapoi în casă şi să fim serioşi”, după care s-a oprit într-o tăcere ruşinată de oameni cu lecţia învaţată: vecinii se uită în continuare la pantalonii din tei. Ce atârnăm acum în crengile lui, ca să arătăm că am înţeles că ne auzea tot blocul?

Certurile au încetat. Teiul a făcut pantalonii scăpaţi dintre crengile lui târziu, după ce toată lumea epuizase glumele, încercările de a ajunge la ei sau de a-i da cumva jos de acolo.

An de an, una dintre crengi are o soartă vitregită. De la bucătăria de la etajul cinci, cineva aruncă asupra teiului apă cu detergent sau doar fierbinte, continuând apucături de mahala pe care traiul într-o vecinătate civilizată nu a reuşit să le niveleze nici după atâtea zeci de ani. Primăvara, plin de speranţă, teiul îşi înverzeşte şi creanga vizată cu aceeaşi încredere ca şi pe toate celelalte. O vreme, cât frunzele sunt încă mici, apa otrăvită nu le atinge, iar creanga rămâne verde şi frumos îmbrăcată. Apoi însă, pe măsură ce frunzele se lăţesc, stropii înspumaţi sau clocotiţi se opresc pe ele, sar dintr-una în alta, lăsându-le nedumerite şi îndurerate. Vara, creanga aceasta a teiului este golaşă. Doar câte o frunză atinsă de cancerul detergentului, îngălbenită urât, nu cald ca toamna, se încăpăţânează să rămână prinsă de copac, şi se clatină amărâtă ori de cate ori blestemul cade asupra ei. Chiar şi creanga rămasă goală este contorsionată într-o durere mută.

În ultima vară, o căţeluşă vagaboandă a fătat în spatele blocului, sub tei, şapte căţei. Imediat, în jurul lor au apărut toţi copiii blocului. În plină vacanţă de vară, fără ocupaţie şi veşnic în căutare de aventuri, ceata de copii a adoptat căţeii încă fără ochi şi, pentru tot restul verii, i-au făcut părtaşi la o telenovelă canină care se desfăşura zgomotos sub tei. Au adus cutii de carton şi haine vechi şi le-au confecţionat, cu mare larmă, adăposturi prăfuite şi mizere. Au adus o masă veche, găsită cine ştie pe unde, şi un scaun cu un picior lipsă, şi şi-au închipuit un birou de declarat căţei. Le-au pus nume şi i-au inventariat de două ori pe zi: dimineaţa şi seara. S-au apucat să-i dreseze. Au vrut să le dea să mănânce hrană de pisici, pentru că asta era tot ce putuseră fura de pe acasă. Îi cărau în braţe, îi trăgeau de cozi, le puneau funde la urechi şi îi pulverizau cu prafuri contra căpuşelor – şi acela şterpelit de pe la părinţi. Colţul răsuna de glasurile entuziaste ale copiilor. Teiul le apăra joaca de soarele de vară.

Crengile teiului nu au toate aceeaşi varstă. Între toate, una trăieşte mai repede. În fiecare toamnă, o creangă îngălbeneşte complet, înaintea tuturor celorlalte. Teiul verde are o fundă galbenă în plete.

Porumbeii pereche, vrăbiuţele nestatornice, ciorile bătrâne ca vremea, oamenii de toate felurile, câinii vagabonzi, copiii blocului, balcoanele printre care îşi strecoară copacul crengile, când înfrunzeşte – acestea toate sunt ale teiului. Peste toate, el stăpâneşte în tăcere, cu înţelepciunea celui care îşi cunoaşte puterea, fără să fie tentat să o demonstreze cuiva. Suntem ai teiului, cu toate vieţile noastre mărunte.