ORE

05:00-06:00

Soarele dinauntrul meu simte apropierea soarelui din afara mea, si incet-incet incepe a se pregati de intalnirea dintre ei doi. Ma incalzeste bland in piept, urca ghidus cu mici rostogoliri inapoi din cand in cand, de-a lungul gatului si-mi izbucneste luminos in spatele pleoapelor. Nu-i deschid. El s-a trezit, eu nu. Ca atunci cand Rares (alt soare) era micut si se trezea la ora sase, in zi de duminica.

            Sunt constienta ca detin controlul, inca. Apa gandurilor este deocamdata calma, doarme. Pe oglinda ei, soarele dinauntrul meu, trezit, plictisit, asteptand nerabdator in spatele pleoapelor Marea Intalnire, este doar o raza de luna clara. Lumina laptoasa pe care o lasa inapoi ma ajuta sa mai dorm. Lumina orbitoare pe care o arunca cu nadejde inainte ma face sa ma panichez putin: se apropie dimineata.

06:00-07:00

Ca o zana a adancurilor care a stat prea mult timp ascunsa sub ape, tinandu-si respiratia dincolo de limita puterilor, cel dintai gand izbucneste din mijlocul apei calme. Drept in sus, ca un delfin fericit, improscand stropi de apa luminoasa de jur imprejur: e dimineata!

Pleoapele mele insa au alt stapan, nu pe aceasta zana a desteptarii, acest delfin al ceasului dintai. Sunt constienta ca sunt constienta. Aflata inca sub vraja puternica a negurilor dulci de peste noapte, ma bucur rautacios de puterea mea deplina: nimeni nu misca pana cand nu spun eu! Soarele dinauntrul meu mi se uita drept in ochi, dojenitor pentru inselaciunea pe care incerc sa o impun in afara – totul este treaz si se bucura de lumina aici, inauntru, doar coaja inca mi-o pastrez nemiscata in pat, iar fruntea mi s-a incretit din cauza efortului de a pastra pleoapele inchise – apoi ma iarta. Nu rezist niciodata in fata cuiva care ma iarta. Ma imbunez si ridic pleoapele. Mandru de mine, soarele dinauntrul meu da mana cu cel din magnoliul de sub balcon.

 Imi schimb pozitia si imi intind mainile pe deasupra paturii. Picioarele ajung in locuri cu cearsaf rece si se retrag, speriate ca doua animalute mici care descopera lumea mai repede decat ar fi vrut. Viorile alarmei umplu camera de mici zambete plutitoare, roiuri de fluturi colorati care ies din telefon, fix la ora 06:10, in fiecare zi. Daca alarma este o melodie lina ca un cantec de leagan, atunci se numeste tot alarma?

Prima fiinta vie pe care o intalnesc este cafeaua din borcanul alb de portelan. Amandorura ne place sa fie pregatita la ibric: si ei si mie. Pe ea o face sa se simta mandra descendenta a strabunilor ei arabi, innobilati la randul lor in ibrice afundate in nisip fierbinte, luand in stapanire imprejurimile cu fuioare de arome impletite, rasucindu-se prin aer incotro adia vantul, ca niste serpi ai diminetii. Pe mine, pregatirea ei la ibric ma face sa uit ca sunt intr-un bloc, in fata unui aragaz, si imi sadeste incredintarea ca sunt in Bosforul lui Radu Tudoran. Hipnotizate, narile mele adulmeca aerul sarat si umed. Cer incuviintarea soarelui dinantrul meu de a ma complace in aceasta hipnoza, iar el aproba erezia cu intelepciune: crede, ca nu-ti face niciun rau.

07:00-08:00

Cobor in graba scara blocului, deschid usa urata si intru in ziua inca tanara de afara. Parcul inverzit imi aranjeaza o suvita de par si imi ia o ultima scama de pe umar. Grija lui imi da incredere in mine. Daca nu as fi pregatita, probabil ca nu mi-ar da drumul, m-ar retine ca sa ma mai pregateasca putin. Dar el nu ma retine. Doar zambeste, ramas in spatele meu, cum imi zambea bunica din poarta casei, dimineata, cand porneam spre scoala. E clar: astazi, totul va fi bine.

 Traversez strada catre locul de intalnire cu colegii de naveta, cu fata luminata de un zambet si cu tot soarele dinauntrul meu ingramadit in ochi. Asezat pe locul din fata, se simte probabil ca un copil luat de tatal lui sus, in cabina camionului. Face semne vesele cu mana tuturor celor intalniti pe drum, care isi poarta la randul lor soarele dinauntru in ochi, pe locul din fata. Intoarce catre mine ochi intrebatori, atunci cand intalnim cate un om care nu are pe nimeni in cabina camionului. Ridic din umeri catre el. Doarme inca, ii spun prima pacaleala care imi vine in minte, si soarele meu se intristeaza un pic. Ei intre ei stiu ca nu este posibil ce spun eu, si ca explicatia este alta, anume ca soarele acela care nu se afla la locul lui, la ora opt dimineata, este prizonier.       

08:00-09:00

La birou se deschid zeci de calculatore si se vorbeste despre pariuri sportive. Unii sunt galagiosi pentru ca sunt castigatori – la cele sportive si la cel a vietii – si puterea care le este data pe mana ii umple de energie. Altii sunt galagiosi pentru ca pierd constant – la pariurile sportive si la cel al vietii – si singurul lucru care le mai ramane de facut este sa se declare apartinatori ai aceluiasi grup prin imitarea aceluiasi comportament.

Ne perindam rand pe rand prin bucatarioara ingusta, formand un rand vesel in fata expresorului de cafea. In timp ce noi schimbam noutati superficiale, zecile de sori ai zecilor de colegi schimba, la randul lor, adevaratele noutati. Inapoi in drum spre birou, cu cafeaua a doua a zilei in mana, soarele meu imi spune ca Roxana e fericita, cu greu mai reuseste sa pastreze obisnuitul ei scut de protectie, explodeaza de bucurie de fapt. Ca Paul e speriat si are nevoie de ajutor. Ca Florin se simte in sfarsit in siguranta si se bucura de placerile acestea ale relaxarii, pentru ca nu mai vede peste tot numai dusmani.

Deschid mailul, si soarele imi spune, ca in fiecare dimineata: „calm”. Zambesc si pe dianutru si pe dinafara si il incredintez, doar pe dinauntru: „o sa fie bine”. Ionut, de langa mine, care are un soare mare-mare-mare, ma vede si remarca: „ce vesela esti tu de dimineata! Ce ai facut aseara?”. Nu-i spun nimic, dar soarele meu comunica fara probleme cu al lui, si ii aud cum, in surdina, ca sa nu ne deranjeze, discuta despre ai mei de acasa. Deschid i-phone-ul cumparat la mana a doua, pentru ca la prima mana nu-mi permit si fara telefon inteligent nu ma mai primeau in bucatarioara ingusta, la coada de la expresorul de cafea, si scriu cu greu, pentru ca abia ma imprietensc cu tach-screen-ul: „Ma gandesc la tine”. Send. Si inca unul, pentru Rares: „Succes! Te pupa mama”.

09:00-10:00

Furnizorul nu a adus mostrele. Oricum le-ar aduce degeaba, pentru ca unul dintre factorii de decizie este pe drumurile tarii, intr-una dintre masinile firmei, iar celalalt nu este disponibil toata saptamana. Furnizorul insa trebuie sa inteleaga ca termenele se respecta. Nu este treaba lui ca aduce mostrele degeaba. I s-a spus sa se prezinte cu ele miercuri, iar astazi este vineri. Il sun si-l presez. Soarele mi se uita iarasi drept in ochi, dojenitor. Ma incrunt la el, hotarata: „nu te amesteca! Nu este zona ta. Ai incredere in mine, ca stiu eu ce fac. Stai cuminte acolo, ca nu ranesc pe nimeni”.

Pus la punct, se aseaza pe birou, alaturi de calendarul cu trepied, si incepe sa se joace plictisit cu cele doua markere. Ramasa singura, devin o tastatura si un monitor. Tastaturile si monitoarele sunt, in general, eficiente si disciplinate. Ele nu au timpi morti pentru ca nici nu ar sti cu ce sa si-l umple. Raspund la comenzi, lasand initiativa pe seama degetelor care vin de undeva, de deasupra lor.

10:00-12:00

Prezentarea merge prost. Formatul impus al slide-urilor nu ma multumeste si nu ma inspira. Hamurile pe care le port inca de la prima inghititura de cafea de la expresor le simt abia acum. Rand pe rand, firele rabdarii mele se intind la maxim in arcurile frustrarii.

Un telefon, un coleg cere ajutor de la 500 km departare. Las ochii in jos in timp ce-mi aleg cu grija cuvintele prin care ma pregatesc sa-i dau un termen masurat in zile, pentru rezolvarea problemei lui. Las ochii in jos ca sa evit privirea intrebatoare, nedumerita, a soarelui care se joaca cu markerele. Calculez rapid posibilele daune care ar putea sa apara daca as parasi prezentarea si as rezolva problema colegului cel indepartat. Calculele mele imi intristeaza si mai mult soarele. El se intuneca si mie mi se face frig. Frustrarea nascuta din slide-urile impuse a dat in parg sub caldura tristetii celei noi a soarelui meu. Fructul amar mi se desprinde de pe crengi si cade la pamant, cu un zgomot de hotarare seaca: poc! Ii spun colegului ca ma ocup ACUM. Ii spun ca peste maxim 30 minute ii voi da un telefon. Lumina de usurare si recunostinta care ii urca lui in ochi strabate pe loc distanta care ne desparte, se unduieste pe firele care leaga intre ele cele doua telefoane si imi intra in suflet prin ureche. Soarele de langa calendarul cu trepied e fericit, il face si pe cel de afara sa straluceasca. Ma simt ca un haiduc, ca dacii liberi din marginea tarii, rebeli, puternici, liberi si condamnati,cu dreptatea de partea lor – in timp ce bag prezentarea in bara si incep sa bat pe la multe alte porti, pentru colegul care a cerut ajutor.

12:00-14:00

Ca Pandora care a adus lumii frumusetea, blandetea, intelepciunea, muzica si multe altele, dar a venit cu nelipsita ei cutie sub brat, comunicarea prin mail scurteaza distante, ridica bariere si leaga intre ei oameni care altminteri ar fi avut nevoie de ani ca sa ajunga la acest nivel de apropiere, dar lasa usa deschisa si pentru lovituri sub centura pe care altminteri nu le-ai fi primit, oprite de sentimentul sanatos al jenei. Scapate de sub controlul aprecierii imediate a celorlalti, asezate viclean sub pavaza raspunsurilor intarziate cu minute pretioase, ferite de reactii mult mai directe ca zambetele sau privirile cu intelesuri de tot felul, tentatiile de a lovi sub centura sunt puternice.

Mailul care m-a lovit mi-a ridicat lacrimi de revolta neputincioasa aproape pana in ochi. Urmatoarea ora mi-am petrecut-o facand planuri de razbunare, in timp ce soarele meu imi tot ridica din bara prezentarea inceputa. Dacii din Maramuresul niciodata cucerit s-au adunat din nou in jurul meu, chemandu-ma alaturi de ei, intr-o lume a celor liberi. Penduland intre alternativa dulce a unui raspuns dat celui care ma lovise si cea responsabila a tacerii rabdatoare, cautam ajutor alaturi, la Ionut. Pentru ca le simteam de nestavilit, cuvintele destinate atacatorului meu le-am rasturnat descurajata pe biroul lui, ca la o judecata, ca la o predare: fa tu ce vrei cu ele. Ionut a luat in maini ambii sori, pe al meu si pe al lui, a cantarit situatia pe care nu i-o explicase nimeni, dar o simtea plutind ca o apa murdara in jurul meu, si a facut singurul lucru care ar fi putut sa-mi coboare lacrimile inapoi in adancuri: m-a aprobat. Mi-a dat dreptate, mie si cetei din ce in ce mai numeroase de daci liberi care ma inconjurau.    

14:00-16:00

            Cea dintai tigara a zilei a nivelat la suprafata toate planurile mele de retragere in muntii Maramuresului. Un zambet viclean, de agent dublu, mi s-a asternut pe fata. Furnizorul a adus mostrele, cu speranta evidenta a unei comenzi. Am laudat materialul si sigla brodata si mi-am luat soarele in ochi atunci cand l-am privit. Cei care ar fi putut sa faca pentru el mai mult decat atat erau inca pe drum. Comanda s-a amanat pentru saptamana viitoare. Intrebarea muta din zambetul lui – „si atunci de ce m-ati adus astazi pana aici?” – a primit ca raspuns numai promisiunea armatei de pe umerii mei: „te luam cu noi atunci cand plecam. Sa fii gata”.