MOFTOREL

Dumnezeu coboara inca adesea pe pamant.

In casa inca neterminata, inainte ca mama si tata sa se mute acolo, a locuit pentru o perioada scurta, intr-o iarna, Moftorel.

            Moftorel era un fel de Ipu al Tintei. Nu pot nici macar aproxima varsta lui de atunci, dar la vremea respectiva, copilului de cinci ani care eram i se parea ca Moftorel are cam tot atatia ani cat Mos Craciun. Era foarte zdrentaros, ciufulit si nespalat. Mergea usor garbovit, iar barba ii acoperea jumatate din fata. Nu obisnuia sa se uite drept in ochii celui cu care vorbea. Isi ridica privirile catre oameni numai daca era sigur ca nu e niciun pericol sa fie prins. Vesnic strangea la piept o bocceluta, murdara si zdrentuita si aceea.

Moftorel fusese toata viata paznic la viile si la livezile de pruni de pe deal, angajat al strabunicului. Loial patronului sau, pe care il respecta pentru ca era respectat la randul lui, Moftorel a crezut ca face dreptate intr-o seara, la iesirea din carciuma: a strabatut tot drumul catre casa cantand in gura mare:

“Traiasca secera si ciocanu’

Pana o veni americanu’!”

Era adeptul ideei ca ciuma comunista trebuie starpita inainte de a pune stapanire pe tara. Saptamana urmatoare era la Canalul Dunare-Marea Neagra. A stat acolo, la munca silnica, 3 ani, pentru cateva vorbe aruncate la iesirea din carciuma, intr-o seara. La intoarcere, strabunicul i-a dat inapoi postul sau de paznic, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Nu stiu cum a fost in alte parti, dar in Tintea, chiaburul si omul muncii isi tineau partea unula altuia ca fratii.  

Imbatranit in serviciul strabunicului, Moftorel a stapanit mai apoi pentru totdeauna cabana din mijlocul viei de pe deal, in care isi petrecuse toata viata. Nu mai putea munci. Era batran. Dar bunicul Ticu nu l-a scos afara din casuta de pe deal. L-au scos comunistii, dupa ce au colectivizat pamantul. Viile si livezile au trecut in proprietatea statului, iar Moftorel a fost aruncat in strada de cei care propovaduiau dreptatea pentru oamenii muncii.

Ai mei l-au adunat pe langa curtile lor, pana la sfarsit. Nu stiau intotdeauna pe unde umbla, pentru ca demnitatea lui de vechi slujbas cu greutate il indeparta adesea de mila oamenilor. In pragul iernii insa reaparea. Se lasa, cuminte, ingrijit, iar in primavara disparea din nou.

Mi-l amintesc. Vad scenele in ochi si acum: mama l-a spalat, l-a imbracat cu haine mai ponosite, de lucru, ale tatei, curate insa si mirosind a proaspat, si l-a culcat in camera din mijloc, cea cu firida in perete. I-au asezat pe jos paturi si covoare vechi, i-au facut un culcus curat peste care mama a pus chiar un cearsaf, i-au dat o perna si Moftorel a petrecut noptile acelei ierni in casa noastra. A fost cel dintai locatar al casei. In camera aceea a fost mai apoi, incepand din anul urmator, dormitorul parintilor mei, vreme de patruzeci de ani. Imi amintesc de tata spunand, in timp ce mama ii pregatea culcusul lui Moftorel:

-Ai grija ce-i pui acolo. Sa fie curate. Nu ne batem joc de el, ca e rusine.

De mancare ii dadeau intotdeauna ce mancam si noi – niciodata resturi. Din cauza felului in care il auzeam pe tata vorbind despre acest personaj – cu grija ca nu care cumva sa faca el sau mama vreun gest care sa jigneasca amorul propriu al lui Moftorel – am capatat un fel de respect fata de el. Sub hainele zdrentuite si sub barba ciufulita, cu aspect de calti de canepa, imi formasem singura convingerea ca se ascunde de fapt cineva mult mai important decat parea la prima vedere. Peste ani, de cate ori citeam sau auzeam cate o poveste cu Dumnezeu coborat pe pamant si incercand pe oameni prin binecunoscuta cerere de adapost, gandul m-a purtat mereu la Moftorel. Eram sigura ca parintii mei au traversat o astfel de incercare, si eram mandra de ei, pentru ca au scos-o la capat atat de bine.

            Camera din mijloc a fost inca de la inceput gandita si menita ca dormitor al parintilor mei. Mama i-a cerut tatei o firida in perete, chiar deasupra patului, pe care totdeauna mai apoi a tinut-o plina cu carti. Pentru inceput a asezat acolo o parte din cartile aduse de la Galati, carti cumparate de ei amandoi pe vremea studentiei. Mai tarziu, le-au luat locul cartile de Gramatica Limbii Romane – pe vremea cand mama dadea meditatii acasa zecilor de serii de copii care ne-au trecut pragul ca elevi. Astazi, firida mamei din perete adaposteste colectia ziarului Adevarul – carti-etalon ale literaturii universale, frumos legate in imitatie de piele verde-inchis, elegante, cu scris auriu pe coperta si pe cotor.

Patul lor a fost mai mereu, de-a lungul vremii, asezat sub acea firida cu carti, asa cum si-a imaginat mama la 28 de ani. Iar faptul ca locul a fost adapost pentru o iarna lui Moftorel – Dumnezeu deghizat pentru incercarea sufletului mamei si al lui tata – a adus intr-adevar binecuvantare casei.